Pui de oameni, însângerati, cad de pe spinările îngerilor cu aripi uscate, care la rândul lor, se sfărâmă. Frunzele verzi ale copacilor se înnegresc, îngrijorător de repede. Dar pe nimeni nu interesează.
Materialismul cuprinde, încet, toată omenirea. Dispar gândurile, la fel cum dispar şi ultimii oameni visători ai speciei noastre. Nu mai există concepţia naturii decât ca mediu înconjurător al mulţimii, de nenumarat, de oraşe. Toate marile creaţii precum doine, poezii şi romane putrezesc pe rafturile unor biblioteci, de mult părăsite de fiinţele superioare.
Străzile se inundă în fiecare dimineaţă, prânz si seară, cu oameni preocupaţi doar de o viaţă fizică. În oraşe întâlneşti numai zgârie-nori din sticlă şi oţel. Stratul de ozon, penetrat de demult de poluare, acum e plin de găuri; nu mai e nici o speranţă pentru refacerea lui, decât o extincţie generală a oamenilor, împreună cu maşinăriile lor distructive la adresa naturii muribunde. Parcurile, acele mici refugii în natură, s-au folosit pentru crearea diferitelor clădiri. Nimeni nu mai simte nimic, sentimentele sunt doar o amintire a unui trecut de mult uitat. Unde este iubirea, de odinioară, pentru tot din jurul nostru? Cum de a dispărut atât de repede? Şi, oare nu se mai poate readuce nici măcar o bucăţică din ea?… Precum nişte animale primitive, oamenii muncesc doar pentru hrana zilnică, trăiesc pentru a mânca şi mănâncă pentru a trăi. Consumaţi, zi de zi, de stres, toţi se imbolnăvesc, irecuperabil, de nervi, armate întregi de psihologi încercând, în van, să-i salveze, să creeze o lume „mai bună”, pentru viitorul omenirii decadente.
